Comuna Fulga

Harta descoperirilor arheologice din județul Prahova, realizată de Victor Teodorescu, consemnează în comuna Fulga existența oștii gentilice ca formă de organizare socială în epoca bronzului, în timpul statului dac, dar și în perioada daco-romană. Indiferent de vechime, „satul este atestat în documente pentru prima oară abia la 1 iunie 1526.”. Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova posedă în patrimoniu un fond de documente care se referă la procesul de dezmembrare a obștii sătești, apărând de acum câțiva acaparatori de terenuri: aga Constantin Bălăceanu (ginerele lui Șerban Cantacuzino) sau marele ban Dumitrache Ghica. Trebuie menționat că, între numeroasele mărturii istorice, un loc important îl ocupă ceramica și modelele romane prezente pe teritoriul comunei Fulga, după retragerea aureliană din 271.

Resturile ceramice răspândite pe teritoriul satului dovedesc „prezența locuitorilor acolo cu sute de ani în urmă fiind ca cele mai multe sate românești preexistente întemeierii statului.” Astfel, existența unei monede de argint de pe vremea lui Constantin cel Mare aflată în posesia unui locuitor al comunei (Ștefan Păun), dar și fragmentele istorice aflate la Muzeul de Istorie și Arheologie din județul Prahova, confirmă locuirea acestei comune în secolul IV. Atunci, oamenii trăiau în case și bordeie de lemn, cu pereții împletiți cu nuiele și lipiți cu lut și se ocupau cu păstoritul, cultivarea pământului sau ridicarea de turnuri, turnuri care datează în comuna Fulga din prima vârstă a fierului, și anume din Hallstatt. În plus, obștea sătească existentă în timpul stăpânirii romane s-a menținut și în perioada marilor migrații ale popoarelor, cât și în cea mai mare parte a Evului Mediu. Locuitorii obștii erau stăpâni pe pământurile lor, având în proprietate casa și terenul înconjurător, animalele și uneltele, iar o parte a pământului era lucrată în comun, fiind proprietatea obștii, ca și lacul și pășunea. Obștea sătească va evolua spre forma superioară a cnezatelor și a voievodatelor odată cu începutul secolului al XIV-lea.

Documentele istorice scrise amintesc pentru prima dată de satul Fulga, numit pe atunci Smârciu, în timpul domniei lui Radu de la Afumați, voievodul care a reușit să mențină continuitatea statului muntean. Pentru sprijinul acordat în lupta pentru ocuparea tronului, Radu de la Afumați i-a dat logofătului Staico câteva moșii aflate la sud-est de cetatea Bucov și care se întindeau până dincolo de satul Smârciu, cuprinzând și trei părți din acesta. Așa a fost posibilă emiterea la 1 iunie 1526 a documentului (hrisovul) care face atestarea documentară a localității Smârciu, devenită mai apoi Fulga.

Dar, mai târziu, vânzările de loturi consemnate într-un fond de documente aflate în posesia Muzeului de Istorie și Arheologie Prahova, dovedesc fărâmițarea moșiei Fulga într-un număr mare de ocine, delnițe, moșii, deținute de diferite persoane, locuitori ai comunei sau oameni din alte localități care lucrau pe teritoriul județului. Sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului următor au adus schimbări semnificative în ceea ce privește viața politică, întrucât a fost instaurat în această perioadă, de către otomani, regimul domniilor fanariote. Astfel, fiscalitatea excesivă a generat o serie de manifestări ale luptei țărănimii, ajungându-se la fuga de pe moșie. În aceste condiții, pe teritoriul comunei Fulga s-au stabilit oameni veniți din satele Căzănești și Lungești, din județul Ilfov, dând naștere satului Fulga de Jos. Noii veniți erau oameni liberi, dar treptat au fost asimilați cu rumânii, iar mai apoi, transformați în clăcași. Aproximativ în aceeași perioadă a avut loc și mutarea vetrei satului Fulga de Sus, din Valea Morii pe vatra actuală.

În anul 1781, este atestat pentru prima dată numele de Fulga în locul vechiului nume Smârciu. O legendă transmisă oral lămurește schimbarea numelui. Noua denumire este legată de numele unei domnițe care a părăsit locurile natale din pricina năvălirii tătarilor și a pribegit spre apus. Ajungând pe dealul Istrița, a văzut în vale, spre sud, un câmp deschis, având în mijloc un lac și spre vest pădurea (Codri Vlăsiei). A hotărât așadar să-și așeze aici stânile. Apoi au apărut și casele, ridicate cu ajutorul slujitorilor săi. Localitatea Fulga făcea parte în această perioadă din județul Saac (Săcuieni), urmând ca din anul 1845 să aparțină de județul Prahova.

La începutul secolului al XIX-lea, situația țărănimii s-a înrăutățit datorită acțiunilor boierilor care au crescut numărul zilelor de clacă, lucru care a determinat mulți oameni din Fulga să participe la revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Înfrângerea revoluției a făcut ca țăranii fulgeni care au participat la eveniment să fie pedepsiți. Dar, Unirea Principatelor Române, la 1859, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a condus la împroprietărirea țăranilor din Fulga în trei categorii în funcție de puterea economică, totul datorită Legii rurale, adoptată în anul 1864. Astfel, de reforma agrară au beneficiat 418 clăcași, vatra satului devenind acum proprietatea comunei, deși lacul și pădurea au rămas ale boierilor (prințesa Aurelia Ghica și prințul Iorgu Ghica), care din dorința de a-și extinde terenurile agricole, au început defrișarea treptată a pădurii. La sfârșitul secolului al XIX-lea, populația localității Fulga a crescut foarte mult, fapt ce a dus la micșorarea suprafeței de pământ deținută de o familie. Insuficiența sau chiar lipsa pământului și creșterea exploatărilor prin sistemul învoielilor agricole au fost principalele cauze ale mișcărilor sociale din perioada 1888-1907. Fulga a fost prima localitate din județul Prahova care s-a ridicat la luptă în 1888, fiind centru de răscoală. Deoarece mișcarea socială a fost înfrântă, mulți țărani fulgeni au fost judecați și acuzați de rebeliune. În această perioadă, comuna era formată din cătunele Fulga de Sus și Fulga de Jos, la fel ca și astăzi. Ea făcea parte din plaiul Câmpul al județului Prahova, cu 3515 locuitori, având câte o biserică în fiecare din sate, (cea din Fulga de Sus zidită la 1834 „prin osârdia și cheltuiala vătafului Iordache Rușescu și a răposatului Dumitrache Postelnicu împreună cu soția dumnealui Ralița și cu osteneala locuitorilor săteni, în zilele prea-înălțatului domn Alexandru Ghica Vodă, leatu 1834. S-a reparat la anul 1892”, iar cea din Fulga de Jos datând din 1890). În 1864, sătenii au fost împroprietăriți cu 1.816 ha de teren de pe moșia Fulga, deținută de Mihail Xanto și la 1900 se îndeletniceau cu agricultura, vânzându-și produsele la Ploiești și Mizil.

Comuna se află în sud-estul județului, pe malurile unor lacuri amenajate pe râul Iștău. Este străbătută de șoseaua județeană DJ100C, care o leagă spre nord de Baba Ana și Mizil (unde se termină în DN1B) și spre sud de Sălciile. La Fulga de Jos, din acest drum se ramifică șoseaua județeană DJ100B, care duce spre vest la Drăgănești (unde se intersectează cu DN1D), Gherghița (unde se construiește un nod de acces pe autostrada București–Ploiești), Balta Doamnei și Gorgota (unde se intersectează cu DN1).